Anul 1989 a dus la caderea sistemului totalitar comunist în întreaga Europa. Spre sfârsitul anului, îndeosebi în vestul României, populatia aflase, de la posturile de televiziune externe (maghiare, iugoslave) si emisiunile în limba româna de la Radio Europa Libera si Vocea Americii, de schimbarile din Europa. Asa a fost posibil ca un eveniment aparent banal (evacuarea arbitrara a pastorului timisorean László Tökés fixata pentru data de 15 decembrie 1989) sa devina pretext pentru o revolta populara în Timisoara, transformata apoi, prin radicalizare, în revolutie.

Revoluția română din decembrie 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații care au dus la sfârșitul regimului comunist din România și la căderea lui Nicolae Ceaușescu. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat și execuția lui Nicolae Ceaușescu și a soției sale Elena. Schimbarea sistemului comunist era un fapt la sfârsitul lui decembrie, dar cu mari sacrificii de a caror absurditate ne întrebam si astazi:
* 1104 morti, dintre care 162 înainte de 22 decembrie, iar 942 dupa 22 decembrie
* 3352 raniti, dintre care 1107 înainte de 22 decembrie si 2245 dupa 22 decembrie
( http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?p=revolutie)

Atatia oameni si-au pierdut viata in decembrie 1989... Pentru ce? Pentru a ne oferi noua un viitor mai bun. Si-au lasat sotiile, copiii, parintii acasa si au iesit in strada pentru a cere demisia lui Ceausescu, strigand "Jos comunismul!" , "Jos dictatorul!" Si-au dorit o tara mai buna si au fost dispusi sa isi dea chiar si viata pentru aceasta dorinta. S-au inregistrat multe victime prin impuscare, injunghiere, maltratare, strivire. Pompierii blocau multimea cu jeturi de apa puternice, iar militienii bateau si arestau oamenii. Sunt scene cutremuratoare. Au murit pentru a ne oferi un viitor mai bun... Unde este viitorul pentru care au murit si au suferit atatia oameni?

Abalasei Ioan, din Timisoara, a declarat: "prin apropiere de Judeţeană am fost acostat de 2 civili cerându-mi actele; eu nu aveam buletin cu mine, ci numai legitimaţie de călătorie. Atunci unul a luat bastonul pe care îl port (întrucât am avut călcâiul fracturat şi am stat trei luni în ghips) – deci unul mi-a luat bastonul şi mi l-a rupt în două, apoi a chemat pe unul în uniformă de miliţie şi m-a băgat într-o cameră la Judeţeană, apoi a venit o maşină mică unde mai erau doi civili, mi-a mai dat câteva palme şi m-a urcat în maşină şi m-a dus la Miliţie. Acolo mi-a luat tot ce aveam cu mine: ceas, inel, brichetă şi banii cu portofel. Dezbrăcat la pielea goală, am fost lovit cu o coadă de ceva târnăcop sau ce era, pus cu burta la pământ (pe beton) cu mâinile după cap. Am cerut apă şi nu au vrut să-mi dea. Am stat câteva ore aşa cu burta la pământ, unde ne mai lovea câte unul, întrebând ce am căutat pe stradă şi ce am vrut să demonstrăm, la care, bineînţeles, nu le răspundeam. La un moment dat a venit o dubă şi m-a băgat forţat în ea, unde cum mă gândesc acum eram vreo 30-40 persoane de toate vârstele şi m-am trezit la penitenciar. Acolo, ne-au băgat într-o celulă şi pe rând ne luau la cercetări, la depuneri de declaraţii: ei ne puneau întrebări şi apoi scriau tot ce vroiau ei; nu le citeam să ştim ce au scris, iar dacă ceream să citim, ne mai articulau şi ne ameninţau cu moartea. Am dat trei declaraţii la trei aşa numiţi procurori sau ce erau, căci erau civili, ne obligau să spunem ce vor ei, ceea ce nu am făcut, eu, cel puţin, nu am servit niciodată Partidul Comunist, nefiind membru P.C.R. Îmi vine greu acum să declar prin ce am trecut, eu bolnav pensionat gr. II, soţia mea acasă bolnavă, pensionară boală gr. II din anul 1971, iar eu neştiind care va fi soarta noastră, dacă vom mai vedea lumina zilei. In seara zilei de 20 decembrie 1989 se auzea răsunetul demonstranţilor până în penitenciar şi în acea seară au început să ne dea drumul; ne-au dus cu duba până la sensul giratoriu, acolo am plecat care cum am putut, bucuroşi că suntem liberi. Ni s-a pus în vedere să mergem la casele noastre şi să ne vedem de treabă, să nu mai scandăm lozinci."

Si-au dorit o tara libera in care oamenii sa traiasca linistiti, nu sub teroare, si au luptat pentru acest vis, dar cei care au condus Romania de-a lungul anilor au avut grija sa nu fie asa. Nu suntem liberi cu adevarat si traim sub teroare pentru ca nu stim ce rau ne mai aduce ziua de maine.

Cea mai mare cinstire adusa eroilor revolutiei ar fi fost sa cladim o tara frumoasa si cu adevarat libera.